113 ani de la moartea unuia dintre cei mai veritabili patrioți români: Badea Cârțan. Pe epitaful de pe mormântul de la Sinaia: „Doarme aici, visând întregirea neamului său”

În această zi, la 1911, murea unul dintre cei mai veritabili patrioți români: Badea Cârțan, supranumit „țăranul-cărturar”. Învaţând să citească în ciobănie, se înrolează voluntar în armata română și pleacă să lupte pentru țara sa în Războiul de Independenţă din 1877.

Într-o vreme în care românii din Transilvania se aflau sub jugul Imperiului Austro-Ungar, lipsiți de drepturi, timp de 30 de ani Badea trecea munții și aducea din Vechiul Regat în Transilvania, în traistă, sute de cărți românești. Dintr-o pornire interioară, fără să aibă studii, acesta s-a gândit că cea mai eficientă armă pentru emanciparea românilor erau cărțile!

Ajuns de mai multe ori la București, a cunoscut mai mulți oameni de cultură, de la care a învățat istoria românilor și mai ales ideea romanității în străvechea Dacie. Dorind să vadă cu ochii săi monumentele care erau mărturii ale istoriei poporului său, Badea Cârțan a plecat la Roma iar după două luni de mers, prima sa oprire a fost la Columna lui Traian.

„Cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.

Dobândind o notorietate internațională, autorităţile statului maghiar, simţind pericolul ce izvora din cărţile pe care Badea Cârţan le trecea Carpaţii şi le răspândea românilor din Ardeal, au dat dispoziţie pentru confiscarea imediată a acestora. Acestea au fost apoi transportate la Braşov, unde au fost arse iar el, Badea Cârţan, aruncat în temniţă şi judecat , fapta lui fiind socotită un act de uzurpare a statului maghiar.

Procesul a fost încredinţat unui judecător care, din dorința de a câştiga simpatia autorităţilor maghiare, i-a dat cea mai grea pedeapsă pentru fapta sa: un an de închisoare. După șase luni, numai la intervenţia regelui Carol I către Franz Iosif împăratul Austro – Ungariei, Badea Cârţan a fost graţiat şi eliberat.

În anul 1911, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua întregirii tuturor românilor. Cauza morții sale: „Într-una din multele sale călătorii, pe când se întorcea de la Bucureşti, să fie prins pe crestele Carpaţilor de un viscol puternic, din care cauză Badea Cârţan a îngheţat de frig, cu desagii de cărţi de care nu se îndura să se despartă, să rătăcească câteva zile prin munţi şi să se îmbolnăvească grav. Simţindu-şi sfârşitul aproape, revine în patria mamă, cu dorinţa de a muri pe pământ liber românesc, pământ fără asupritori. Doamna Lahovary, soţia fostului ministru plenipotenţiar la Roma, care îl cunoştea şi îi aprecia spiritul patriotic şi de total sacrificiu pentru naţia sa, îi oferi o cameră în castelul său de al Poiana Ţapului, unde Badea Cârţan îşi petrece ultimele sale zile”.

A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său fiind trecute următorul epitaf: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său.”