Statul te vrea prost! De ce educația rămâne slabă și cum ajungem prizonierii ingineriei sociale

România are o problemă pe care o discută toată lumea, dar pe care politicienii o tratează ca pe o piesă de decor: educația. În campanii, școala devine „prioritate națională”, iar după alegeri revine la statutul de capitol din buget pe care îl ajustezi din pix, în funcție de cât de tare te apasă alte promisiuni. Așa se construiește, an după an, o țară în care oamenii sunt lăsați fără instrumentele de bază ca să înțeleagă lumea în care trăiesc. Iar când nu înțelegi, ești ușor de condus.

Cea mai mare minciună politică din România nu este o promisiune anume, ci ideea că educația poate fi „reparată” cu vorbe. În realitate, sistemul este ținut într-o stare de instabilitate care nu mai poate fi pusă doar pe seama incompetenței. Când schimbi regulile permanent, când reformele se resetează la fiecare ciclu electoral, când școala e împinsă să bifeze hârtii în loc să formeze competențe, rezultatul nu este un accident. Este un efect previzibil: o populație obosită, confuză și vulnerabilă la manipulare. Politicienii nu trebuie să spună explicit că vor oameni slab pregătiți. E suficient să accepte, fără cost electoral real, ca educația să rămână slabă. În politică, ceea ce tolerezi devine politică publică. De aici începe lanțul care se vede în viața de zi cu zi. Oamenii fără gândire critică și fără educație financiară sunt împinși să ia decizii mari cu informații puține. Nu înțeleg dobânda reală, nu calculează costul total al unui credit, nu citesc clauze, nu evaluează riscul. Se uită la rata lunară și la promisiunea că „merge și așa”. Iar o societate care nu înțelege banii devine o societate perfectă pentru orice sistem care trăiește din datorie: consumi azi, plătești mâine, iar mâine devine o viață întreagă.

Aici se leagă direct explozia prețurilor din piața imobiliară, de exemplu. În România, locuința a devenit mai mult decât un acoperiș: a devenit un simbol de siguranță, o formă de economisire pentru cei care nu au încredere în alte instrumente și, uneori, un pariu colectiv că „prețurile doar cresc”. Când suficient de mulți oameni cred aceeași poveste, prețurile se umflă nu doar din cerere reală, ci și din frică, din comparație socială și din reflexul de a fugi spre „ceva sigur”. Iar când creditul alimentează această fugă, piața se încălzește rapid, chiar și atunci când economia nu produce suficientă valoare ca să justifice ritmul.

Politicul are aici un interes dublu. Pe de o parte, îi convine iluzia prosperității: șantiere, dezvoltări, cifre care sună bine, sentimentul că „se mișcă ceva”. Pe de altă parte, îi convine mecanismul de disciplinare socială pe care îl produce datoria. Un om cu rate mari nu mai are aceeași libertate de mișcare. Nu mai schimbă ușor jobul, nu mai riscă, nu mai are timp și energie să urmărească decizii publice, nu mai stă să ceară explicații. Nu pentru că e „slab”, ci pentru că e prins într-un contract care îl obligă să fie cuminte. Dacă vrei să înțelegi controlul modern, uită-te la câte vieți sunt organizate în jurul scadenței, nu în jurul visurilor. În paralel, România trăiește într-o economie a distragerii. Nu e nevoie ca cineva să dicteze ce să urmărești. E suficient ca spațiul public să fie împins constant spre scandal, cancan și conflict ieftin, pentru ca întrebările grele să dispară. Când agenda zilnică e plină de zgomot, nu mai rămâne loc pentru discuții despre bugete, despre performanță, despre rezultate la școală, despre cine răspunde pentru eșecuri. Politicienii nu trebuie să fie geniali ca să profite de asta. Trebuie doar să nu fie trași la răspundere atunci când educația rămâne pe ultimul loc.

Comparația cu alte zone din Europa devine, astfel, dureroasă. În timp ce în anumite regiuni din Germania de Est, de exemplu, găsești locuințe la prețuri care par imposibile raportat la marile orașe românești, acolo există infrastructură, reguli mai predictibile și o cultură instituțională care reduce riscul. Investitorii și companiile nu se uită doar la salarii sau la prețuri, ci la randamentul ajustat la risc: stabilitate, educație, competențe, infrastructură, justiție funcțională, reguli care nu se schimbă peste noapte. România începe să piardă exact acolo unde contează: nu mai e suficient de ieftină ca să compenseze impredictibilitatea și nici suficient de solidă ca să concureze cu statele care oferă stabilitate. De aceea, discuția despre educație nu mai poate fi tratată ca morală sau ca nostalgie. Este o discuție despre libertate economică și despre puterea cetățeanului. O populație educată pune întrebări, cere cifre, compară, verifică, nu înghite ușor povești. O populație cu educație financiară nu intră în capcane cu zâmbetul pe buze și nu confundă rata mică de azi cu costul uriaș de mâine. Iar exact asta este miza reală: cine controlează informația și competența controlează și votul, și piața, și viitorul.

Dacă România vrea să iasă din cercul acesta, trebuie să înceteze să mai premieze politicienii care vorbesc frumos despre educație și să înceapă să-i penalizeze pe cei care o țin în improvizație. Pentru că, în final, nu există „stat puternic” cu oameni slabi. Există doar un stat care își protejează puterea pe termen scurt, sacrificând șansa oamenilor pe termen lung. Iar asta nu mai e doar neglijență. E o alegere.