De ce trăim mai prost, deși salariile au crescut constant în ultimii ani? Intrăm în 2026 cu problemele nerezolvate din trecut: Se va trăi și mai rău!

Creșterile rapide de venituri finanțate din buget pot crea, pentru o perioadă, o senzație reală de prosperitate: oamenii au mai mulți bani disponibili, consumul se accelerează, iar economia pare că „merge”. Problema apare atunci când această creștere a veniturilor nu este însoțită de o creștere comparabilă a producției și a productivității. Într-o astfel de situație, cererea urcă mai repede decât oferta, iar ajustarea se face prin prețuri. Practic, mai mulți bani ajung să urmărească aceeași cantitate de bunuri și servicii, ceea ce împinge inflația în sus și erodează rapid câștigul inițial de putere de cumpărare. De aici apare paradoxul pe care îl resimt mulți: veniturile nominale cresc, dar costul vieții crește suficient de repede încât bunăstarea reală să stagneze sau chiar să scadă.

Când impulsul inițial vine din cheltuieli publice și majorări salariale necorelate cu economia reală, efectele se propagă inevitabil către sectorul privat. Piața muncii se tensionează, iar firmele sunt împinse să crească salariile pentru a păstra angajații, chiar și atunci când productivitatea nu crește în același ritm. În momentul în care costurile cu forța de muncă urcă, companiile încearcă să le recupereze prin prețuri mai mari, iar scumpirea se transmite în lanț: bunurile și serviciile devin mai scumpe, contractele se renegociază, iar presiunea se vede inclusiv în costurile fixe. În paralel, creșterea veniturilor și a costurilor se reflectă în piața chiriilor și a activelor, unde cererea mai mare și așteptările de câștig pot împinge prețurile în sus. Rezultatul este o economie în care o parte tot mai mare din bani se duce pe locuire și pe costuri asociate, iar spațiul pentru consum „de calitate” sau pentru economisire și investiții productive se îngustează.

Într-un astfel de context, se poate produce o reorientare a economiei către zone care absorb rapid bani și forță de muncă, în special imobiliarele și industriile conexe. Construcțiile, renovările, instalațiile și serviciile din jurul locuirii pot deveni un motor important pe termen scurt, pentru că răspund direct la cererea alimentată de venituri și credit. Riscul apare atunci când această dinamică ajunge să înlocuiască dezvoltarea unor sectoare productive cu valoare adăugată mai mare, precum industria modernizată, tehnologiile noi, agricultura eficientizată și procesarea. Dacă investițiile în capacități de producție, tehnologie și infrastructură rămân în urmă, economia se sprijină tot mai mult pe activități care depind de prețul activelor și de fluxul de bani către consum, nu pe exporturi și competitivitate. Efectul final este o problemă de competitivitate: dacă salariile și costurile interne cresc mai repede decât productivitatea, costul unitar al producției urcă, iar producătorii locali devin vulnerabili în fața concurenței externe. Într-o economie deschisă, diferența se vede imediat pe raft și în contracte: importurile pot rămâne mai ieftine sau mai stabile ca preț, în timp ce producția internă se scumpește. Asta lovește în special firmele mici și medii care nu au capital pentru tehnologizare și nu pot amortiza ușor costurile fixe. În loc ca majorările de venituri să fie susținute de o bază productivă mai puternică, ele ajung să fie „mâncate” de inflație și să creeze un cerc în care costurile cresc, prețurile cresc, iar capacitatea de a produce local scade.

Piața ajunge astfel într-un punct sensibil: consumul rămâne sub presiune din cauza scumpirilor, mediul privat se confruntă cu costuri ridicate și marje comprimate, iar economia are nevoie de un sprijin real din productivitate, nu doar din bani în circulație. Dacă ajustarea nu vine prin investiții și eficiență, ea vine prin frânarea consumului, închiderea unor afaceri și reducerea ritmului de creștere, în timp ce inflația poate rămâne persistentă din cauza costurilor și a așteptărilor. Scenariul negativ este o perioadă prelungită de stagnare cu prețuri încă ridicate și cu dependență de sectoare speculative sau ciclice. Scenariul de bază este o răcire graduală, în care creșterile de venituri se temperează, iar economia caută un nou echilibru, dar cu costul unei creșteri mai lente. Scenariul pozitiv presupune schimbarea accentului către investiții în tehnologie, industrie, infrastructură și producție locală, astfel încât veniturile să fie susținute de valoare adăugată reală și de competitivitate, nu doar de impulsuri bugetare care se transformă rapid în scumpiri.

Diferența dintre salariul nominal și nivelul de trai real. O economie poate ajunge să aibă salarii mai mari pe hârtie, fără ca oamenii să trăiască mai bine, dacă prețurile cresc suficient de repede încât să „mănânce” câștigul. În momentul în care veniturile cresc accelerat, dar oferta de bunuri și servicii nu se extinde în același ritm, scumpirile tind să apară ca mecanism de echilibrare. Rezultatul este o aliniere rapidă a costului vieții la noul nivel de bani din economie, iar percepția de prosperitate se transformă într-o frustrare: ai venit mai mare, dar plătești mai mult pentru aceleași lucruri, deci bunăstarea reală rămâne modestă. În acest cadru, discuția se mută de la consum la producție. Când costurile interne cresc, în special costurile cu forța de muncă, energia, chiriile și finanțarea, producția locală devine mai scumpă. Dacă această scumpire nu este compensată de productivitate mai mare, tehnologie, organizare și acces la capital ieftin, atunci costul final al produsului românesc urcă peste alternativele din import. Aici apare un efect de substituție: pentru multe firme și pentru retail, devine mai convenabil să importe decât să cumpere local, iar pentru antreprenorii care ar vrea să producă, bariera de intrare crește. Practic, economia intră într-o situație în care salariile și costurile cresc înainte ca baza productivă să se modernizeze, iar asta reduce capacitatea de a produce competitiv în interior.

Producătorii din Vest ar fi beneficiat de subvenții și programe de sprijin pentru agricultură, industrie și antreprenoriat. Mesajul implicit este că diferența de competitivitate nu vine doar din „hărnicie” sau „piață”, ci dintr-un avantaj acumulat prin politici publice: finanțare pentru tehnologie, eficiență, mecanizare, logistică și capital de lucru. Într-un astfel de model, subvenția nu e văzută ca „pomană”, ci ca investiție strategică în capacitatea de a produce ieftin și constant. Dacă un stat își sprijină sistematic producătorii, aceștia pot obține costuri mai mici pe unitate, pot livra volume mari și pot negocia mai bine pe lanțurile de distribuție, ceea ce se traduce în prețuri competitive inclusiv pe piețe externe. Consecința pentru România, în logica fragmentului, este un cerc care se autoîntreține: costurile cresc, producția locală devine scumpă, importurile câștigă teren, iar economia reală pierde spațiu de dezvoltare. În același timp, populația simte că „are salarii mai mari”, dar trăiește tot greu pentru că prețurile s-au ajustat rapid, iar o parte din bani se duc pe costuri fixe. Asta explică de ce discuția despre salarii nu poate fi separată de discuția despre productivitate și structură economică: fără investiții în tehnologie, infrastructură, energie și un cadru predictibil pentru antreprenori, creșterile de venituri tind să se transforme mai degrabă în inflație și în pierdere de competitivitate decât în creștere durabilă a nivelului de trai.

Piața imobiliară ar fi părut, la prima vedere, candidatul perfect pentru o corecție: s-a construit mult, oferta s-a extins, iar într-un model simplu prețurile ar trebui să se tempereze când apar mai multe unități pe piață. Faptul că, în multe zone, prețurile au continuat să crească arată că mecanismul real nu a fost dominat de „cât s-a construit”, ci de un amestec de cerere susținută artificial, rigidități de ofertă și comportament de tip activ-refugiu într-un context de inflație. Prima explicație ține de diferența dintre oferta „teoretică” și oferta „efectivă”. Chiar dacă numărul de proiecte a crescut, nu orice locuință nouă intră imediat în piața liberă la prețuri care să tragă media în jos. O parte se vinde din fază incipientă, o parte este cumpărată pentru investiție și nu ajunge la închiriere sau revânzare rapidă, iar o parte se concentrează în segmente și zone unde cererea rămâne puternică. Cu alte cuvinte, „s-a construit mult” nu înseamnă automat „s-a construit exact ce lipsea, unde lipsea și la prețul pe care îl putea plăti masa mare de cumpărători”. Dacă oferta nouă este mai ales în zona medie-superioară, iar cererea solvabilă se comprimă, piața nu se echilibrează prin scăderi uniforme, ci prin tranzacții mai puține și prin migrarea cumpărătorilor către unități mai mici sau către periferie, în timp ce prețul pe metru pătrat rămâne sus.

A doua explicație este inflația și rolul imobiliarelor ca „depozit de valoare”. Când prețurile cresc în economie, numerarul își pierde din putere, iar activele reale tind să fie percepute ca protecție. În astfel de perioade, o parte din economii se mută în locuințe nu pentru utilitate imediată, ci pentru conservarea valorii, ceea ce menține cererea chiar și când logica strictă a accesibilității ar cere o corecție. Dacă la asta se adaugă și o cultură puternică a proprietății, imobiliarele devin un canal preferat de plasament, iar piața se poate comporta mai degrabă ca o piață de active decât ca una de bunuri de consum.

A treia explicație este costul de înlocuire, care pune un „prag” sub prețuri. În ultimii ani, costurile de construcție au crescut semnificativ: materiale, energie, transport, manoperă, taxe, autorizări, finanțare. Chiar dacă există mai multă ofertă, dezvoltatorii nu pot reduce prețurile sub un anumit nivel fără să intre pe pierdere, mai ales în proiectele începute cu costuri mai mari sau finanțate scump. În loc să scadă prețul, piața se ajustează adesea prin altceva: se reduc ritmul de lansare al proiectelor, se amână faze, se micșorează suprafețele, se oferă discounturi punctuale sau beneficii (loc de parcare, finisaje), dar prețul afișat pe metru pătrat rămâne relativ rigid. Asta explică de ce poți avea simultan „s-a construit mult” și „prețurile nu cedează”: oferta există, dar nu la costuri care să permită ieftiniri mari.

A patra explicație este cererea susținută de venituri nominale și de credit, chiar dacă puterea de cumpărare reală a fost erodată. Când veniturile cresc nominal, o parte din populație rămâne eligibilă la credit sau își ajustează așteptările (cumpără mai mic, mai departe, mai vechi), dar rămâne în piață. În plus, migrația internă către centre economice, presiunea pe chirii și nevoia de locuire în orașe mari mențin un nucleu de cerere care nu dispare odată cu creșterea ofertei. Rezultatul poate fi o piață în care prețurile cresc, dar lichiditatea scade: se vinde mai greu, se negociază mai mult, însă nu apare acea prăbușire a prețurilor pe care o sugerează modelul simplu.

A cincea explicație, mai puțin discutată, este că o parte din „supraofertă” este absorbită de comportamente de tip investițional: cumpărări pentru închiriere, păstrare pe termen lung, apartamente ținute goale sau folosite ocazional. Dacă un procent suficient de mare din stoc este scos din circuitul tranzacțiilor rapide, presiunea de scădere a prețurilor se reduce. Practic, piața nu se curăță prin ieftinire, ci prin blocarea stocului în portofolii, ceea ce menține raritatea relativă a unităților „bune” disponibile imediat.

În acest cadru, creșterea prețurilor imobiliare, deși s-a construit mult, nu mai pare o anomalie, ci un simptom al felului în care s-a făcut ajustarea economică: banii s-au dus în active, costurile de producție au urcat, iar cererea solvabilă s-a concentrat pe anumite segmente și orașe. Riscul este ca piața să rămână sus la preț, dar fragilă în volum: dacă finanțarea se scumpește, dacă veniturile reale continuă să fie erodate sau dacă apar șocuri pe piața muncii, ajustarea poate veni mai degrabă prin scăderea tranzacțiilor și prin presiune pe dezvoltatori decât printr-o ieftinire rapidă. Scenariul cel mai probabil, într-un astfel de context, este o normalizare lentă: creșteri mai mici sau stagnare nominală, discounturi ascunse și diferențe tot mai mari între zone/produse, în timp ce corecția „reală” se face prin inflație, adică prețurile rămân sus în lei, dar devin relativ mai accesibile doar dacă veniturile cresc și costurile se stabilizează.