A început Săptămâna Mare, timpul în care omul își așază sufletul înaintea Învierii

Săptămâna Mare, numită și Săptămâna Patimilor, nu este doar ultima etapă a Postului Paștelui, ci și una dintre cele mai adânci perioade din calendarul creștin, în care omul este chemat să încetinească, să se curețe sufletește și să privească mai atent spre sensul jertfei, al pocăinței și al Învierii. Este săptămâna în care Biserica îi așază pe credincioși în fața marilor semne duhovnicești ale Patimilor lui Hristos, dar și în fața unei nevoi simple și grele în același timp: aceea de a se aduna din risipire și de a se întoarce înlăuntrul său.

În Lunea Mare, Biserica face pomenirea lui Iosif, fiul patriarhului Iacob, și a smochinului neroditor. Iosif, al unsprezecelea fiu al lui Iacob și primul al Rahilei, este una dintre figurile Vechiului Testament care prefigurează taina lui Hristos. Trimis de tatăl său să afle vești despre frații săi, el ajunge victima invidiei acestora, după ce le povestise visele în care snopii lor se plecau înaintea snopului său, iar soarele, luna și unsprezece stele se închinau înaintea lui. Frații lui au vrut să-l omoare, dar, la îndemnul lui Ruben, l-au aruncat într-o groapă seacă, apoi l-au scos și l-au vândut cu 30 de arginți unor negustori. Pentru a-și ascunde fapta, i-au rupt haina, au înmuiat-o în sânge și i-au arătat-o tatălui lor, spunând că Iosif fusese sfâșiat de o fiară. În lectura duhovnicească a Bisericii, Iosif devine o preînchipuire a lui Hristos. Aruncarea lui în groapa fără apă trimite la punerea în mormânt a Mântuitorului, iar golirea acelei gropi vestește, tainic, mormântul gol al Învierii. Vânzarea lui pentru 30 de arginți amintește de trădarea lui Iuda, iar haina sa însângerată trimite la mantia roșie a Patimilor. Mai târziu, Iosif le oferă hrană fraților săi în vreme de foamete, imagine care vestește darul lui Hristos, Cel care Se oferă pe Sine ca hrană vie în Sfânta Liturghie.

Tot în această zi este pomenit smochinul neroditor, blestemat de Hristos după ce, deși avea frunze, nu avea rod. În tâlcuirea Sfinților Părinți, acest smochin devine simbolul sterilității sufletești, al aparenței fără conținut, al vieții care păstrează forma credinței, dar nu mai aduce roadele ei. Mesajul este unul sever și limpede: nu este de ajuns să pari viu duhovnicește, trebuie să și rodești. Săptămâna Mare este, prin urmare, timpul în care credinciosul își încheie pregătirea trupească și sufletească pentru Înviere. Cei care au postit, dar și cei care simt nevoia unei întoarceri mai adânci spre credință, merg la biserică pentru spovedanie, miruire și Sfânta Împărtășanie. Participă la denii, slujbe cu o încărcătură spirituală și emoțională aparte, în care durerea Patimilor se împletește cu nădejdea biruinței asupra morții.

În tradiția populară, această săptămână nu este doar una a rugăciunii, ci și a rânduielii în casă și în gospodărie. Curățenia generală nu este văzută doar ca o obligație practică, ci ca un semn al pregătirii pentru marele praznic. Se spune că muncile câmpului se fac doar până miercuri inclusiv, iar după aceea bărbații trebuie să rămână pe lângă casă și să ajute la treburile gospodărești. Femeile încercau să termine torsul până în Joia Mare, iar flăcăii se grăbeau să încheie reparațiile, de teama Joimăriței, ființă mitologică despre care tradiția spune că pedepsea lenea.

Joia Mare păstrează, la rândul ei, o încărcătură aparte. În credința populară, în noaptea dinaintea acestei zile sau în dimineața ei se deschid mormintele, iar sufletele morților se întorc pe la casele lor. De aceea, în unele zone se aprind focuri în curți, în fața caselor sau în cimitire, pentru ca sufletele celor plecați să se încălzească. Sunt focuri ritualice, făcute din anumite esențe de lemn și tămâiate, diferite de celelalte focuri de peste an. Tot în Joia Mare are loc ultima mare pomenire a morților înainte de Înviere. Credincioșii duc la biserică prescuri, colaci, vin, fructe și, în unele locuri, colivă, care sunt sfințite și apoi împărțite. În anumite regiuni se face și sărindarul, pomenirea de patruzeci de zile pentru cei adormiți. Tot în Joia Mare se pregătesc copturile pentru Paști: pasca, cozonacii și, după tradiția locului, alte bucate rituale. Vinerea Mare este ziua în care nu se coace, pentru că este ziua Răstignirii, numită și Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă, ținută de mulți în post negru. Există și credința că cei care ies dis-de-dimineață prin rouă sau se scaldă în ape curgătoare vor avea sănătate și spor tot anul. După prânz, credincioșii merg la biserică să treacă pe sub masă, iar seara, la denie, înconjoară biserica și trec pe sub Sfântul Epitaf, semn de smerenie, de participare lăuntrică la Patimile Domnului și de nădejde în Înviere.

Sâmbăta Mare aduce ultimele pregătiri. Se gătesc bucatele, se înroșesc ouăle, se pregătesc hainele curate pentru noaptea de Înviere. Dar dincolo de toate acestea, adevărata pregătire rămâne cea dinăuntru. Tocmai aici se întâlnesc, în mod firesc, și gesturile simple care pot schimba starea omului în această săptămână. O dimineață începută mai încet, fără telefon și fără grabă, câteva minute de liniște, o cafea băută în tihnă, puțină ordine făcută fără presiune, reducerea zgomotului din jur, o discuție sinceră cu cei apropiați, o plimbare scurtă, gătitul făcut cu sens și fără agitație, toate acestea pot deveni forme mici de reașezare sufletească.

Săptămâna Mare nu cere perfecțiune exterioară, ci adevăr interior. Nu cere spectacol, ci liniște. Nu cere gesturi mari, ci sinceritate. Înainte de lumina Învierii, omul este chemat să treacă prin această săptămână cu mai puțin zgomot și cu mai multă conștiință, cu mai puțină grabă și cu mai multă rugăciune, cu mai puțină risipire și cu mai multă așezare. Pentru că, dincolo de curățenie, cumpărături și pregătiri, Paștele începe, de fapt, în suflet.