Primul „martir socialist” al epocii contemporane: I. C. Frimu, de la dulgherul bătut în celula Văcărești, la numele de pe clădirile Mefin Sinaia

Tragedia din iarna anului 1919, în care fruntașul socialist Ion C. Frimu își găsea sfârșitul în Închisoarea Văcărești în urma condițiilor mizere și a tifosului exantematic, a lăsat o amprentă adâncă în memoria colectivă a mișcării muncitorești din România. Devenit primul „martir socialist” al epocii contemporane, numele său a fost ulterior purtat de numeroase străzi, dar mai ales de o unitate industrială emblematică situată chiar la poalele Bucegilor: Uzina „I. C. Frimu” din Sinaia, cunoscută generic sub denumirea de Mefin.

Istoria acestei fabrici din Perla Carpaților își trage însă rădăcinile dintr-o perioadă mult anterioară regimului comunist. Fondată în anul 1892 de către omul de afaceri și politicianul Emil Costinescu, fabrica a debutat ca un mic stabiliment industrial destinat producției de cuie, șuruburi, piulițe și articole din fier. Amplasată într-un cadru montan idilic, uzina s-a dezvoltat treptat, transformându-se în 1913 în societatea pe acțiuni „Emil Costinescu”. În anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, sub presiunea reorientării economiei naționale către efortul de apărare, fabrica a început producția de armament și piese din metalologie grea. Odată cu naționalizarea din anul 1948 și instalarea regimului comunist, uzina a fost preluată de stat și rebotezată în memoria liderului muncitoresc „I. C. Frimu”. În anii ’50, unitatea din Sinaia devenise un punct strategic pe harta industrială și militară a țării. Rapoartele de spionaj ale Agenției Centrale de Informații (CIA) din acea perioadă menționau că fabricile de la Sinaia funcționau ca ateliere uriașe pentru producția și repararea armamentului, inclusiv a pieselor de artilerie și a tuburilor pentru proiectile. Peste o mie de muncitori lucrau la acel moment în incinta uzinei, un număr impresionant pentru o stațiune montană.

Ion C. Frimu (1871–1919) a fost una dintre figurile centrale ale mișcării muncitorești și socialiste din România de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. De profesie dulgher, Frimu s-a implicat de timpuriu în organizarea primelor sindicate și breasle muncitorești din București, remarcându-se rapid ca un orator mobilizator și un organizator tenace. A fost unul dintre fondatorii Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR) în 1893, iar ulterior a jucat un rol cheie în reînființarea Partidului Social-Democrat în 1910, alături de alte nume marcante ale stângii românești, precum Cristian Racovski, Dumitru Marinescu și Gheorghe Cristescu.

Socialiști români la sărbătorirea zilei de naștere a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea la Ploiești (1915), Ion C. Frimu este al treilea din dreapta în primul rând

Frimu a militat constant pentru drepturile de bază ale clasei muncitoare, inclusiv pentru introducerea zilei de muncă de 8 ore, votul universal și dreptul la asociere sindicală. Activitatea sa a atins un punct de cotitură tragic în contextul evenimentelor din 13 decembrie 1918, când o manifestație a tipografilor și muncitorilor din București a fost reprimată sângeros de autorități în Piața Teatrului Național. Deși nu fusese direct implicat în organizarea acelei demonstrații specifice, Frimu a fost arestat alături de alți lideri socialiști sub acuzația de instigare și complot împotriva securității statului. Arestat și închis la Închisoarea Văcărești, Ion C. Frimu a fost supus unor condiții extreme de detenție și maltratărilor fizice. În mediul insalubru din penitenciar a contractat tifos exantematic, o boală infecțioasă gravă care făcea ravagii la acea vreme. Starea sa de sănătate s-a deteriorat rapid, iar în februarie 1919 a încetat din viață la Spitalul Colentina, unde fusese transferat în ultimele clipe. Moartea sa a stârnit un val puternic de indignare în rândul comunităților muncitorești, transformându-l într-un simbol al luptei sociale. În perioada regimului comunist, figura lui Ion C. Frimu a fost puternic instrumentalizată ideologic: a fost declarat oficial primul „martir socialist” al țării, osemintele sale au fost mutate în Mausoleul din Parcul Carol din București, iar numele său a fost atribuit numeroaselor străzi, școli și uzine industriale — cum a fost și fabrica din Sinaia.

Treptat, profilul uzinei „Frimu” a fost orientat către industria civilă de înaltă precizie. Din anul 1953, fabrica a început producția de echipamente de injecție pentru motoare, devenind un pilon fundamental pentru industria auto românească. Achiziționarea unor licențe internaționale prestigioase în anii ’60 — de la Bosch (Germania) și Lucas-CAV (Marea Britanie) — a permis uzinei de la Sinaia să producă pompe de injecție de înaltă performanță pentru tractoare, camioane și utilaje grele. Redenumită ulterior Întreprinderea de Mecanică Fină (MEFIN) Sinaia, fostul colos „I. C. Frimu” a rămas o piesă de rezistență în istoria tehnică a județului Prahova, amintind de o epocă în care liniștea Sinaiei se împletea cu zumzetul uneia dintre cele mai complexe fabrici din România.