Românii se zbat între fatalism și ambiție: De ce „iubirea de suferință” ne ține pe loc

România are o problemă culturală despre care se vorbește rar fără patimă: reflexul de a normaliza suferința și de a privi o viață mai bună cu suspiciune. Mulți o numesc „iubirea de suferință”, alții o văd ca resemnare, fatalism sau „capul plecat”. Indiferent de etichetă, efectul este același: o societate care visează puțin, se mobilizează greu și își consumă energia în conflicte mici, în loc să o transforme în proiecte mari.

În realitate, nu e vorba despre o plăcere autentică pentru durere, ci despre o adaptare învățată. Într-un spațiu în care regulile s-au schimbat des, instituțiile au fost imprevizibile, iar succesul a părut de multe ori legat de relații și noroc, oamenii au învățat să se protejeze. Când nu ai încredere că munca îți aduce stabilitate, îți reduci așteptările. Când nu ai încredere că statul te apără, te retragi în familie. Când nu ai încredere că meritul contează, privești reușita celuilalt ca pe o nedreptate. Așa apare o cultură a supraviețuirii, nu a construcției. Un simbol invocat des în această discuție este Miorița, citită de unii ca o poveste a acceptării morții și a resemnării în fața răului. Interpretarea aceasta prinde pentru că vorbește despre un sentiment real: ideea că „nu are rost să te zbați”, că „așa e la noi”, că „oricum nu se schimbă nimic”. Dar Miorița poate fi citită și altfel, ca un mecanism de control al fricii: când nu poți controla evenimentul, încerci să controlezi sensul. Problema nu e literatura, ci felul în care un popor își transformă simbolurile în scuze pentru pasivitate.

În societățile cu încredere scăzută, apare un fenomen toxic: bucuria că altuia îi merge rău. Nu pentru că oamenii ar fi răi în mod natural, ci pentru că se simt blocați. Când mobilitatea socială e mică, când diferențele de venit par nedrepte, iar regulile par făcute pentru „cine trebuie”, suferința altuia devine o formă de alinare: „bine că nu sunt eu”. E o reacție umană, dar e și o frână colectivă. O comunitate care se hrănește din eșecul celuilalt nu poate construi prosperitate, pentru că prosperitatea cere cooperare, încredere și reguli respectate. Aici intră și relația complicată a românilor cu banii. În multe familii, banii sunt priviți fie ca un pericol moral, fie ca o rușine, fie ca o obsesie. În loc să fie un instrument, devin o sursă de tensiune. Lipsa educației financiare amplifică problema: oamenii nu înțeleg dobânzile, riscul, contractele și costul total al unui credit. Când nu înțelegi, te aperi prin dispreț: „nu am nevoie de nimic”, „nu vreau mai mult”, „mă descurc”. Doar că această apărare are un preț: renunțarea la ambiție. În plus, o societate care nu visează devine ușor de controlat. Nu e nevoie de teorii spectaculoase. E suficient ca spațiul public să fie umplut cu zgomot, scandal și divertisment ieftin, iar discuțiile despre educație, competență, productivitate și proiecte naționale să rămână la periferie. Când oamenii sunt obosiți, stresați și concentrați pe ziua de mâine, nu mai au energie pentru întrebări grele. Iar fără întrebări grele, politica scapă de presiune.

Se spune uneori că o țară se unește doar împotriva cuiva, că are nevoie de un dușman extern ca să fie solidară. E o idee seducătoare, dar falsă și periculoasă. Unitatea construită pe agresivitate produce doar o coeziune de moment, apoi lasă în urmă costuri uriașe: izolare, sărăcie, represiune și conflict. Țările care au reușit pe termen lung nu s-au unit pentru a cuceri, ci pentru a construi: infrastructură, educație, industrie, instituții, reguli predictibile. Adevărata forță nu vine din a fi „rău cu alții”, ci din a fi serios cu tine. Cheia este coeziunea bazată pe încredere. Încrederea nu se predică, se produce. Se produce când regulile sunt clare și se aplică tuturor. Se produce când munca e răsplătită, când competența contează, când corupția are consecințe, când școala formează gândire critică și când oamenii înțeleg cum funcționează banii. Se produce când comunitățile au proiecte reale și când succesul nu e suspect, ci replicabil.

România nu duce lipsă de inteligență, nici de energie, nici de credință. Duce lipsă de o cultură a demnității active: să nu confunzi smerenia cu resemnarea, să nu confunzi credința cu cerșetoria, să nu confunzi supraviețuirea cu viața. O societate care își ridică privirea nu devine mai puțin spirituală. Devine mai responsabilă. „Iubirea de suferință” nu e un destin. E un obicei social. Iar obiceiurile se schimbă atunci când oamenii văd că există o legătură reală între efort și rezultat. Când această legătură se reconstruiește, România poate trece de la reflexul „să avem de azi pe mâine” la ambiția sănătoasă de a construi pe termen lung. Acolo începe, de fapt, o viață mai bună.